O studentă la o universitate din Napoli a trăit în linişte şi pace până la 21 de ani, dar atunci când s-a logodit cu un tânăr a început să se certe des cu părinţii ei. Dintr-un înger al casei s-a transformat într-o viperă gata să muşte pe oricine. Se simţea nefericită, plângea, îi considera pe toţi duşmanii ei, în special pe Dumnezeu care e Binele infinit. Şi astfel l-a dat afară pe Dumnezeu din viaţa ei, dar El nu a uitat-o şi i-a întins o capcană pentru a o prinde. Mama fetei a decis să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă şi a reuşit să o convingă pe fiica ei să o însoţească. În grupul pelerinilor erau şi nişte fraţi şi surori de strictă observanţă. La început, «tânăra rebelă » avea o atitudine ostilă faţă de aceste persoane consacrate, când le vorbea folosea cuvinte dure, dar văzând comportamentul lor edificant şi fervoarea cu care se rugau şi-a schimbat părerea, a meditat Pătimirea lui Isus Cristos şi, căită de răul ce-l făcuse până atunci, a primit dezlegarea sacramentală în Bazilica Sfântului Mormânt din Ierusalim. O soră i-a indicat chiar şi un preot cu care să vorbească, care a devenit mai apoi părintele ei spiritual. Totuşi, studenta nu era pe deplin «oferită» , şi-şi trăia viaţa creştină cu compromisuri, cu jumătăţi de măsură şi în contradicţii.
Schimbarea s-a produs în timpul unui pelerinaj la Fatima, când s-a decis să aibă un comportament mai coerent. Întoarsă în Italia, i-a cerut părintelui ei spiritual să o pregătească pe ea şi pe logodnicul ei în vederea căsătoriei. Între timp, a început să recite rozariul în fiecare zi, şi-a schimbat felul în care se îmbrăca, nu s-a mai machiat şi a încetat să frecventeze discotecile. Această schimbare i-a cauzat multe probleme cu familia, de aceea a decis să se instaleze în mânăstirea surorilor pe care le cunoscuse în Ţara Sfântă, cu scopul de a-şi continua mai uşor studiile universitare.
Tânăra nu avea nicio intenţie de a se face călugăriţă, dar părintele ei spiritual i-a lansat ideea vocaţiei religioase. Trăind în mânăstire cu surorile, a început să participe la viaţa comunitară şi la rugăciunea în comun, şi în loc să studieze, citea biografiile sfinţilor. A început să simtă pentru prima oară chemarea la viaţa religioasă, dar a încercat să înăbuşe această chemare interioară, încercând să reducă la tăcere vocea din inima ei. A vorbit despre asta cu părintele ei spiritual, care i-a confirmat ceea ce se temea : era vorba într-adevăr de o vocaţie religioasă. De aceea, a părăsit mânăstirea şi s-a întors acasă, nu mai voia să audă vorbindu-se de vocaţie, şi s-a dedicat ultimelor pregătiri pentru căsătorie, pentru a-L împiedica pe Dumnezeu să se amestece în planurile ei. Totuşi, pregătirile pentru căsătorie, în loc să o facă să se simtă fericită, îi provocau nelinişte. Toţi şi-au dat seama de această nemulţumire, dar ea nu voia să recunoască că îi lipseau viaţa de rugăciune cu surorile şi raportul intim cu Isus, lucruri care acum îi deveniseră indispensabile precum aerul. Între timp, cămăruţa ei devenise asemănătoare unei camere monastice.
În ziua aniversării ei a primit un telefon de la surori, care au invitat-o să petreacă câteva zile la ele la mânăstire. Ea a acceptat cu bucurie, pentru că inima ei era atrasă acum de viaţa religioasă. A plecat cu ideea de a sta doar câteva zile, şi până la urmă a rămas acolo pentru totdeauna. Isus Cel Bun o chema iar ea era obosită să se mai lupte, să mai reziste şi să fugă. Astfel, s-a încredinţat iubirii Mântuitorului Divin şi şi-a sunat părinţii şi logodnicul pentru a le comunica decizia de a îmbrăţişa viaţa consacrată. Împreună cu Isus şi Maria, inima ei era în sfârşit fericită.
